Am hotărît să tac.. am hotărît că e mai bine așa. Am lăsat dorința uriașă de a reproșa și de a răspunde nițel agresiv sau cel puțin impulsiv la răutățile ce s-au ivit.
Am hotărît că nu e nevoie de vorbe pentru a arăta prin ce trec. Nu e nevoie de cuvinte pentru a transmite dezamăgirea cu care m-am ciocnit.
Am ales tăcerea. S-a dovedit că îmi vine ca o mănușă. Că e mult mai pronunțată decît credeam. Mult mai profundă și țipătoare.
Am ales să tac, deoarece nici unul din cuvintele existente nu pot reda ceea ce simt ,cum o face tăcerea.
Sunt momente cînd cuvintele nu ajută. Sunt insuficiente și stoarse de vreun oarecare sens. Atunci în arenă intră ea. Cel mai potrivit refugiu.
Nu știu cum alții, dar eu am un ghinion nebun în ceea ce privește ornamentele pantofilor ( pietricele,floricele s.a.m.d. care sunt amplasate pe fiecare pantof).
Totul a început cu cîțiva ani în urmă. Trebuia sa ne fotografiem pentru tabla de onoare. Toți erau puțin agitați, mai ales fetele pentru care această poză era ceva foarte important. Numai gîndul că poza nu va fi reușită și că un an întreg toți cei ce vor intra în școală o vor vedea,ne amărî sufletele. Agitația ce se crease a afectat-o și pe Sabina (o colegă de clasă) care din tot sufletul și cu toată dragostea m-a călcat pe unul din pantofi. Cu ce m-am ales? Evident că cu pantoful puțin pătat și cu o pietricica ce se rotea frumos pe podea. Din această zi a început tot.
Ani buni pățesc același lucru cu fiecare pereche de pantofi pe care mi-o cumpăr.
Și pe lîngă toate lucrurile mărunte, trebuie să spun un mare MULȚUMESC Sabinei. Acel pas al ei mă face unică și deosebită mereu: un pantof cu pietricică, altul fără. :DDD
Ni se întimplă zilnic, cred eu.
Zilnic ne schimbăm părerea despre ceva sau cineva. Zilnic trecem prin încercări noi. Zilnic suntem puși la încercare.
A devenit ceva normal, ba chiar o tendință, să ai un comportament mieros în public și să arunci cu noroi pe la spate.
Din simplă curiozitate, ați încercat măcar o dată să observați cîte vorbe și emoții false pot umple un om? Ați numărat măcar o dată cîte minciuni pot ieși din gura unui om? Sau cîtă invidie reflectă ochii săi?
Eu una am încercat. Vă asigur că e dezgustător. Și că această simplă încercare schimbă multe.
Zilnic, ne jucăm de-a binevoitorii, împărțim cuvinte scumpe în lung și-n lat, ne pătăm conștiința și ne complicăm viața.
Sfat: fiți, dacă se poate, cît de cît mai sinceri :)
Ce pot să vă zic? Pot să vă zic că viața mea e plină de culoare, pînă și pe timp posomorît.
Pot sa va zic că sufletul îmi este cald, pînă și la cele mai joase temperaturi.
Pot să vă zic că ochii îmi strălucesc, pînă și de la cele mai neînsemnate lucruri.
Pot să vă zic că sunt persoane în viața mea, care mă iubesc pînă și atunci cînd nu o merit.
Pot să vă zic că soarele nu luminează pe strada mea , ci în sufletul meu.
Pot să vă zic că fericirea e ca un tsunami, la fel de puternic și brusc, distrugînd starea de tristețe care apare din cînd în cînd..
Pot să vă spun că duc o viața plină de miracole, plină de frumusețe și acțiune.
Ce pot să vă zic? Pot să vă zic că sunt fericită.Foarte fericită.
Azi m-am prins la gîndul că sunt foarte și foarte norocoasă. Că am destule motive pentru a zîmbi și pentru a fi fericită.
Azi m-am prins la gîndul că cineva acolo sus mă iubește foarte mult, mă veghează și mă ocrotește..de merit sau nu.
Azi m-am prins la gîndul că în viața mea există cei mai buni oameni.
Azi, am găsit un motiv în plus pentru a mă simți bine, un motiv în plus pentru a radia de încîntare.
Azi, am înțeles că Dumnezeu m-a înzestrat cu de toate, și încă ceva în plus. Mi-a dăruit părinți extraordinari care m-au crescut în dragoste și înțelegere..Mi-a dăruit o surioară dulce...Mi-a dăruit o ” a doua jumătate”, care mă iubește și pe care o iubesc..Mi-a dăruit oameni frumoși în preajmă, oameni deosebiți.
Azi m-am prins la gîndul că am cu ce mă mîndri..fapt pentru care îi mulțumesc vieții..
Există oameni pe care i-ai lăsat să plece. Pe care i-ai făcut să plece. Cărora le-ai deschis singură ușa și le-ai arătat singură drumul .
Există oameni care pleacă fără de a necesita ajutor. Ei nu am nevoie de aluzii. Înțeleg tot din priviri, atitudine. Își dau seama că nu mai sunt bineveniți, se întorc, și se îndreaptă lent dar încrezut spre ieșirea din viața ta.
Există oameni care pleacă în pofida faptului că prezența lor e necesară. Care deși știu că îi iubești, preferă o altă cale, alături de alți drumeți.
Există oameni diferiți, și exist eu. O neînțeleasă alegorie care prinde cîte ceva din fiecare categorie. Nu am nevoie de aluzii pentru a pleca, și în același timp rămîn nemișcată cînd inima mi-o cere. Pot pleca în orice moment cînd dispare afecțiunea și înțelegerea, și mă pot reține pentru o veșnicie acolo unde mi-am găsit liniștea.
Există oameni ca oamenii, și exist eu. Cea care împletește gîndurile intuitive și se conduce numai după neliniștita ce bate-n piept.
În mod normal, există oameni..și exist eu.. :)
